Povestea lui Corey

Povestea mea începe în toamna anului 2017.

Le spusesem bunilor mei prieteni din Michigan că, dacă vor câștiga vreodată la loterie o autorizație pentru vânătoarea de elani în Utah, voi fi mai mult decât bucuros să merg să-i ajut la vânătoare. Ei bine, am primit un telefon prin care am aflat că fiul prietenului meu câștigase o autorizație LE pentru vânătoarea de elani cu pușca cu încărcare pe la gura țevii, în zona Book Cliffs din Utah. Voiau să știe dacă oferta mea mai era valabilă. Le-am spus, desigur, că da. (Nu refuzi niciodată ocazia de a merge la vânătoare de elani.)

Vânătoarea a început pe 23 septembrie 2017. Ne-am încărcat echipamentul și am pornit spre Book Cliffs. În dimineața deschiderii sezonului am plecat să găsim elanul perfect. Abia după trei zile l-am găsit. Prietenul meu a tras și a reușit să-l doboare. Ne-am ocupat de elan: l-am tranșat și l-am pus în saci. L-am legat bine de vehiculele de teren cu patru roți și am început să ne întoarcem.

Terenul era extrem de abrupt, cu o râpă adâncă la bază. Mai aveam cinci mile până la tabără. Vehiculul meu de teren a început să se încline. M-am agățat de el, știind că, dacă ar fi căzut în râpa adâncă, nu am fi reușit niciodată să-l scoatem. A început să se rostogolească. Pentru mine, lucrurile nu au mers bine. Când am deschis ochii, mi-am văzut vehiculul de teren balansându-se deasupra mea. Eu eram în râpă. Eram uluit.

Când m-am uitat la picioare, piciorul stâng era îndreptat în spate, iar osul ieșea prin lateral. Adrenalina a început să-și facă efectul și am încercat să-mi întorc piciorul în poziția normală. Am împins cu grijă osul înapoi. Sângeram abundent. Instinctul de supraviețuire a preluat controlul. Știam că avusesem noroc să rămân în viață. Am început să strig după prietenii mei, care deja se uitau în jos la mine de pe marginea râpei adânci.

Le-am cerut să găsească două bețe pentru a-mi face o atelă pentru picior. Le-am legat de fiecare parte a piciorului cu cordelină de parașută, pe care o purtam mereu în rucsac, apoi au strâns-o bine. A trebuit să-mi lege și laba piciorului, pentru că atârna pur și simplu. Prietenii mei s-au grăbit să mă scoată din râpă. Ridicaseră vehiculul meu de teren și îl porniseră. M-au ajutat să mă așez pe el și am pornit spre tabără.

Acum le venise lor rândul să se răstoarne. M-am întors și am mers să-i ajut. Nimeni nu a fost rănit. Am prins vehiculul lor de teren și l-am ridicat. Ne-am îndreptat din nou spre tabără. Când am ajuns în cele din urmă, m-au ajutat rapid să urc în camioneta prietenului meu. Am mers cu peste 100 de mile pe oră până la cel mai apropiat spital. Când am ajuns la spitalul din Roosevelt, Utah, trecuseră aproape opt ore de la accident.

Am rămas internat o săptămână și am fost supus la două intervenții chirurgicale. La prima operație, doctorul Mark Hansen a putut doar să curețe glezna zdrobită și să trateze infecția, deoarece era o fractură deschisă, iar eu împinsesem osul la loc. În acel moment nu aveau suficiente materiale de osteosinteză pentru a-mi reconstrui glezna. Timp de trei zile mi-au administrat tratament pentru durere și infecție, până au sosit materialele.

Am fost supus celei de-a doua operații. Doctorul Mark Hansen a încercat să-mi reconstruiască glezna stângă cu ceea ce mai rămăsese din ea. După ce a montat două plăci și douăzeci de șuruburi, doctorul Hansen mi-a spus că făcuse tot ce era posibil cu „sacul de oase” pe care i-l adusesem. Am mai petrecut două zile în spital înainte să fiu externat și să mă întorc acasă. La aproximativ o lună după întoarcerea acasă, am intrat în grija altui medic, deoarece doctorul Hansen era plecat din țară.

Apoi piciorul mi s-a umflat ca un balon. Am făcut o infecție osoasă cu Enterobacter Cloacae. Infecția se răspândise în tot corpul, inclusiv la inimă. Am fost trimis imediat la spital, unde mi-au montat un cateter PIC până la inimă. În următoarele trei luni am stat într-un fotoliu reclinabil, cu un cateter PIC prin care mi se administrau antibiotice în tot corpul pentru a elimina infecția. Mai târziu, când analizele de sânge au arătat că infecția dispăruse, am ajuns din nou în sala de operație. Doctorul Hansen a îndepărtat o placă despre care s-a stabilit că provocase infecția, precum și jumătate dintre șuruburi.

Următoarea operație a avut ca scop curățarea oricărei infecții rămase și răzuirea osului, în speranța stimulării formării de țesut osos nou. Infecția distrusese două treimi din gleznă și o parte din tibie. Leziunile gleznei erau ireversibile. Doctorul Hansen s-a pensionat și i-am mulțumit pentru tot ce făcuse. Am fost îndrumat către alți medici. Mi-au spus că nu voi mai merge niciodată pe acel picior. Mi-au spus chiar că, dacă aș fi fost pacientul lor imediat după accident, mi-ar fi amputat piciorul.

A fost greu de auzit și m-a speriat foarte tare. Asta era tot? Gata cu vânătoarea? Serios? Nu puteam accepta asta. Am început singur terapia. Mă cufundam într-o cadă cu cea mai fierbinte apă pe care o puteam suporta și îmi apăsam piciorul stâng de partea din față a căzii până când durerea devenea insuportabilă. M-am gândit că, dacă repetam procedura iar și iar, piciorul avea să cedeze puțin și urma să-mi recapăt mobilitatea gleznei. M-a ajutat cu siguranță.

Mai târziu am aflat că rupsesem două șuruburi. Am încercat treptat să pun greutate pe picior, dar pur și simplu nu era suficient de puternic. Am fost trimis din nou la un specialist. Acesta m-a îndrumat către un centru care urma să-mi confecționeze o orteză personalizată. Ei bine, după ce am cheltuit 2.000 de dolari, aveam o orteză inutilă. Mi-au făcut alta. De data aceasta a trebuit să găsesc un pantof în care să încapă și care să-mi susțină în continuare glezna.

Am cheltuit mii de dolari pe ghete, încercând să găsesc unele în care să încapă orteza, să-mi susțină glezna și să fie confortabile. A trebuit să cumpăr ghete cu o măsură și jumătate mai mari decât port de obicei. Prin urmare, trebuia să port două perechi de șosete groase pe piciorul drept pentru a putea purta gheata, în timp ce orteza încăpea în gheata stângă. Mă puteam deplasa puțin, dar în cele din urmă a început să mă doară șoldul și au apărut probleme la spate.

În oraș avea loc Expoziția de Toamnă pentru Vânătoare. Îmi doream foarte mult să merg, dar știam că nu aș fi putut niciodată să străbat expoziția pe jos. Am decis să-mi iau scuterul nou. Am văzut standul Kenetrek și m-am gândit: „Da, sigur, încă o pereche de ghete scumpe care nu va funcționa.” Totuși, am decis să mă opresc. I-am povestit reprezentantului de vânzări despre situația mea. Mi-a spus că ar trebui neapărat să încerc ghetele ortopedice Kenetrek Everstep. Mi-a spus că era coproprietar al companiei. M-a asigurat că vor fi perfecte pentru situația mea.

Chiar nu voiam să mai cheltuiesc sute de dolari pe ghete care nu aveau să funcționeze, așa că am mers acasă și am discutat cu medicul meu. A fost foarte impresionat de ele și de cât de bine aveau să-mi susțină glezna fracturată. Am încercat să obținem de la asigurare plata unei perechi. Nu au vrut sub nicio formă. S-au oferit să plătească pentru o altă orteză de 2.000 de dolari, dar nu și pentru o pereche de ghete!

În cele din urmă am cedat și am cumpărat o pereche de ghete Kenetrek Everstep. Imediat ce le-am încălțat și am făcut primii pași, am știut că făcusem alegerea corectă. Aceste ghete îmi susțin glezna fără să-mi provoace dureri la șold și la spate. Pot purta măsura mea obișnuită. Am reușit să merg din nou în drumeții. Nu mai sunt la fel de rapid și nu pot merge la fel de departe ca înainte de accident, dar pot face în continuare ceea ce iubesc... SĂ VÂNEZ! Le-aș spune tuturor celor care au probleme cu gleznele să cumpere ghetele ortopedice Kenetrek Everstep. Nu veți regreta. Aceste ghete mi-au schimbat viața. Vă mulțumesc, Stuart și Kenetrek!

-Corey P.